povestea de la capatul lumii March 22, 2008

Am sange germanic in vene, ma atrage frigul care pune tot omul pe fuga. The wind is my waves. I break the wind. Cu o arma de foc. Daca o sa incetez vreodata sa simt vantul mangaindu-mi fata cu brutalitatea aia a amantului gelos care stie ca-si pierde femeia in favoarea altuia si ca e ultima oara cand o poate atinge… atunci o sa fiu moarta. Vantul trebuie sa ma tina strans ca sa nu ma scape. Daca sar de pe stanca asta o sa ma tina in imbratisarea lui si-o sa ma poarte peste fiorduri. Atata singuratate si atata frumusete intr-o coasta lunga si taioasa. N-o sa ma plictisesc niciodata. Fiecare stanca imi spune povestea vantului. Vantul nu se poate abtine. Trebuie sa-si sufle povestile in stanci. Aduce de prin alte meleaguri basme si barfe incredibile. Reactiile stancilor sunt formele ce se vad cu ochiul liber acum. Unele au avut parte de povesti duioase si si-au cizelat curbele armonios, altele au fost socate si s-au spart in doua. Altele s-au simtit derutate si si-au crescut colturi in directii diferite. Altele s-au ciopartit de durere. Altele si-au taiat venele. (:op) Auzind asemenea povestiri de neconceput, oceanul a devenit curios si a sapat tot mai adanc in coasta dorind sa ajunga cat mai departe, prin zonele prin care a trecut vantul. Ca sa nu piarda nicio poveste ce ar putea fi spusa de munti si de stanci. Oceanul e gelos pe vant. Vantul ajunge unde pamantul musteste cu viata. Oceanul trebuie sa se limiteze la mal, sa astepte cuminte povestile stancilor. Din cand in cand mai sapa inca un pic. Se hraneste cu viata din povesti. Se incalzeste. In curand o sa fie primitor cu oamenii. Le va tine companie pana la miezul noptii cand soarele inca ii va incalzi.

Dar povestea asta nu e despre ocean… nu e nici despre vant si nici despre fiorduri. Povestea asta e despre durere. Nu durerea care ne face sa plangem in hohote si nici durerea care ne scurge din ochi cateva lacrimi fierbinti dupa care ne adoarme in epuizare. Ci durerea care naste cantecul la capatul lumii. Durerea care se naste odata cu povestea. Durerea a ceea ce ar fi putut fi, a ceea ce n-a fost, a ceea ar putea fi, a ceea ce este si a ceea ce nu va fi niciodata. Durerea care se naste din fluxul constiintei, nu din palma primita de la viata. Durerea unei intregi umanitati, nu durerea unui individ. Durerea sublima care nu cunoaste vindecare. Durerea care se consuma prin durere. Durerea care nu e a nimanui, ci e a fiintei in sine. A absolutului din toata lumea. A neintelesului care isi face simtita prezenta peste tot. Durerea unei voci adunate din toate colturile lumii. A unei voci adanci, dezumanizate si divinizate prin insasi conditia de umanitate. O voce care nu e auzita decat in liniste deplina. Acolo unde soarele se opreste ca sa astepte timpul. Acolo unde povestile lumii se aduna si se impartasesc cu putinii trecatori. Acolo unde zbor deasupra fiordurilor tinuta in brate de vant. Acolo unde sunt asezata pe stanca cea mai inalta si cea mai adanca. Acolo unde mi-a fost dat sa cant un cantec fara nume si fara origine. Si care nu e auzit decat la miezul noptii.

Deci vezi, draga femeie de inceput de secol XX, care poruncesti povesti cu hapsanism, degeaba imi spun povestea acum si aici. Ea nu se poate auzi decat la capatul lumii in soarele noptii.

Te invit acolo sa mi-o asculti. Promitem plaja si frig ca de 1 mai. p