Nu mi-a cerut nimeni sa scriu acest articol. Nici nu stiam pentru ce il scriu cand m-am apucat de el. Dar stiam de ce il scriu. Avantul a venit de indata ce am ajuns din curiozitate pe pagina de web a organizatiei dupa cateva luni de neglijare totala in ceea ce-o priveste. Dadusem click pe status-ul unui fost coleg pe care il am in lista de prieteni, pentru ca am vazut anunt de recrutare. Nu mai intrasem de mult pe site nu pentru ca nu-mi pasa, ci pentru ca evenimentele de dupa iesirea mea din organizatie s-au tinut lant si inca se mai tin si nu mi-au dat prilejul sa ma gandesc la altceva decat la viitorul meu profesional. Si era timpul sa accept ca ADVICE-ul nu mai poate face parte din el, sau cel putin nu in aceeasi forma ca pana in momentul desprinderii mele.
In orice caz, de indata ce s-a deschis pagina de recrutare, mi s-a umplut sufletul de un sentiment coplesitor de mandrie si am simtit nevoia sa ma exteriorizez cumva. Stati linistiti, de data asta nu voi scrie o oda, desi ma tenteaza rau de tot. 
Acum voi jeli mai pe romaneste ca sa inteleaga poporul, dar mai ales viitorul boboc. Desi scopul acestei insemnari nu e atragerea de recruti, cu toate ca niciodata nu strica un bobocel in plus. E pur si simplu o nevoie de-a spune lumii clar si raspicat: mi-e dor! Chiar daca dorul asta nu e un capat de lume. Pot in orice moment sa trec pe la copilutii astia visatori si talentati si sa imi petrec timpul cu ei, sa le mai dau o mana de ajutor pe ici-colo sau sa ii sustin prin simpla prezenta la sedinte sau la evenimente. Dar n-o sa fie acelasi sentiment de implicare, de apartenenta la insasi esenta studentiei.
E ciudat cum am iesit din organizatia asta cu un sentiment de insatisfactie – ca n-am facut destule, ca as fi putut face mai multe, ca as fi putut dedica mai mult timp, ca ar fi putut fi mult mai tare etc. Probabil de asta am si stat mai mult decat majoritatea membrilor. Inconstient, am tot asteptat implinirea. Dar in febra evenimentelor nu gandesti asa, nu exista un moment in care poti zice “This is it, I can stop now”, timpul trece pe nesimtite si nici nu apuci sa-ti prioritizezi sarcinile asa cum se invata pe la trainingurile de time management. Nu exista un moment de climax care sa-ti garanteze ca nu exista altele si mai intense, nu poti prevedea momentele frumoase si cele urate, trebuie sa le imbratisezi pe toate ca sa primesti pachetul complet. Ai ratat un moment si asta a fost. Ai fost prezent la un moment si il poti tine minte toata viata.
Pana la urma asa functioneaza toate lucrurile in viata. ADVICE e in fond un loc in care poti invata sa traiesti si, bineinteles, sa lucrezi, in calitate de animal social sau, de ce nu, de creativ social (manca-i-ar mama de alienati 
). E un loc pe care sigur nu-l vei aprecia indeajuns pe moment pentru ca vei visa la viitorul tau in publicitate si la momentele glorioase care vor urma dupa aceasta joaca de copii. Cred ca asta e si una dintre prejudecatile cu care se confrunta membrii organizatiilor studentesti. Ca munca lor nu e una serioasa, ca nu e pe bune, ca e un fel de “mock job” care nu reflecta partile dure ale realitatii.
News flash (care de altfel s-a mai zis si-o sa se mai spuna cu astfel de ocazii): e de zece ori mai greu sa construiesti ceva cand echipa e “now you see me, now you don’t”, cand esti tanar si trebuie sa comunici cu oameni care se iau prea in serios sau n-au chef de “din astea de umplutura”, cand n-ai bani sa scoti un afis si vine deadline-ul, cand ai presiunea unei generatii pe umeri si vrei sa dovedesti ca esti capabil sa calci pe urmele publicitarilor de azi si chiar sa-i depasesti. Evident, asta se aplica membrilor activi sau mai mult decat activi sau chiar “voi n-aveti o viata personala sau ceva?” de activi. 
Caci aceia sunt oamenii din spatele culorilor. Ei va transmit stimulii pe retina. Cu ei dati mana cand iesiti satisfacuti de la un eveniment in care ati invatat diferenta dintre art si copy, relatii publice, publicitate si publicity, BTL si ATL etc., sau in care ati lucrat pentru prima oara la o campanie impreuna cu o echipa, v-ati jucat constructiv sau v-ati amuzat intr-un brainstorming penibil de neproductiv. 
Intr-un final sunt sigura ca o sa simt din plin ajutorul pe care l-am primit de la ADVICE. Pentru ca acum influentele sunt greu de detectat pentru ca s-au format cu timpul, ti se pare ca fac parte din tine si ca e meritul tau ca ai ajuns ce esti acum. Dar nimic mai fals. Lucrurile pe care le-ai invatat sunt acolo pentru ca ADVICE a creat circumstantele ca ele sa se prinda de tine. Si chiar daca invatarea nu se opreste aici, o scoala draga s-a terminat. Cred ca cel mai mult o sa ma doara c-o sa se petreaca lucruri cu care eu n-o sa pot tine pasul. O sa iasa afise simpatice pe care o sa le ratez, o sa fie site-uri noi ale caror grafica n-o sa apuc s-o admir, si trebuie sa recunoastem ca ne perfectionam cu fiecare generatie in domeniul asta. 
N-o sa apelez la superlative, ADVICE-ul nu e raiul pe pamant, dar e o bucata de viata frumoasa si grea, complexa si emotionanta, educativa si coplesitoare.
Imi aduc aminte de o intamplare amuzanta petrecuta la firma la care lucrez in prezent, la un interviu de angajare pe care o colega de-a mea l-a tinut cu o candidata pentru un post de vanzari. Era o fata care intrase recent la ASE si venise vorba despre organizatii studentesti in care ar vrea sa incerce sa intre in primul an de facultate. Atunci, stiindu-mi trecutul in ADVICE, colega respectiva m-a chemat sa-i povestesc fetei cate ceva despre experienta mea.
Nu sunt de felul meu vorbareata, dar in momentul acela cred ca am tinut cel mai lung monolog pe care l-am tinut in viata mea. Frustrant de lung, as zice, pentru ca si colega mea si candidata pareau un pic cam luate prin surprindere de cheful meu de rememorare. Cu toate ca imi dadeam seama de asta in timp ce vorbeam, lucrurile pe care le aveam de spus nu se mai terminau. Pusesera stapanire pe corzile mele vocale. Credeam pana atunci ca ma cunosc suficient de bine incat sa nu ma mai pot surprinde singura, dar se pare ca m-am inselat.
Am vorbit atipic de mult despre proiecte, despre pozitiile mele in organizatie, despre colegii mei, despre teambuilding-uri, despre aproape tot ce imi trecea prin minte, chiar daca totul era o varza de franturi anacronice. Si cu toate astea, tot simteam ca nu pot surprinde ce-mi trecea prin inima. Era golul acela pe care ti-l lasa un loc odata ce l-ai parasit si oricat de mult ai vorbi despre el, nu il poti readuce la viata. Cred ca inconstient eram disperata sa inspir acelasi entuziasm pe care il simteam si nu stiu daca am reusit sau daca, dimpotriva, am speriat niste oameni. 
Tind sa cred ca ultima varianta. 
Ce sa fac, ma emotionase gandul la un trecut pe care nu il savurasem suficient la timpul lui, asa cum se intampla cu toate lucrurile bune in viata. Cum spune si cantecul, “When I look back on my ordinary ordinary life / I see so much magic, though I missed it at the time”. Bineinteles, colega mea a fost draguta si la sfarsit mi-a zis in privat ca nu stia cat de complicate sunt lucrurile intr-o organizatie studenteasca si cata pasiune poate sa starneasca intr-un om. “But next time, keep it short, for Christ’s sake!”, am mai citit eu printre randuri. Ramane de vazut daca si acea potentiala candidata o sa vina la recrutare toamna asta.
S-a cam topit in drum spre casa si i-a cazut capul de cateva ori, dar eu tot il iubesc si il mai vizitez din cand in cand in congelator sa vad ce mai face si cu ce gagici carnoase isi mai face de cap. 
